Profesoara mea de istorie din liceu (am terminat Misu, by the way) a afirmat in cadrul unei lectii un lucru care mi s-a parut stupid la acea vreme: “De ce ne-am ales, noi romanii, Ziua Nationala in decembrie? Majoritatea tarilor civilizate o au in anotimpuri mai domoale astfel incat manifestarile organizate sa nu fie afectate de ploaie, frig, ceata etc.”.
Primul meu gand la auzul acestor vorbe a fost: „Ce tampenie! Nu iti alegi Ziua Nationala in functie de vreme ci de semnificatia evenimentului.” Oricum nu mi-am batut capul si mi-am vazut mai departe de preocuparile mele adolescentine (baieti, discoteci, tzoale etc.).
Insa acum, dupa aproape 10 ani de la terminarea liceului, desi preocuparile mele nu au suferit o schimbare radicala, mi-am propus sa disec putin teoria ei.
Primul aspect – Zilele Nationale ale tarilor civilizate.
Sa luam cateva exemple: Anglia 23 Aprilie, Belgia 21 Iulie, Canada 1 Iulie, Danemarca 15 Iunie, Elvetia August 1, Franta 14 Iulie, Germania 3 Octombrie, Italia 2 Iunie, Norvegia 17 Mai, Olanda 30 Aprilie, Spania 12 Octombrie, Statele Unite ale Americii 4 Iulie, Suedia 6 Iunie.
Deci observatia ei este corecta pana in acest punct.
Eu as putea chiar plusa si as zice ca si tarile vecine au niste Zile Nationale in perioade mai de Doamne ajuta: Bulgaria 3 Martie, Moldova 27 August, Ucraina 24 August, Ungaria 15 Martie - 20 August - 23 Octombrie si, cu voia dvs., as adauga si Mama Rusie – 12 Iunie.
Al doilea aspect – ce optiuni am avea noi in afara de 1 Decembrie?
Haideti sa vedem cateva din ele:
a) 9 Mai 1877: Proclamarea independentei Romaniei.
b) 10 Mai 1881: Romania este proclamata regat. Carol I este incoronat ca Rege al Romaniei.
c) 17 August 1916: Romania intra in Primul Razboi Mondial de partea Antantei.
d) 23 August 1944 – poate cea mai controversata optiune: Regele Mihai I anunta iesirea Romaniei din razboiul contra Natiunilor Unite. Tot in aceasta zi, Romania a intrat in sfera de influenta a URSS.
e) 20 Mai 1990: Au avut loc primele alegeri libere si democratice in Romania de dupa al II-lea Razboi Mondial.
Argumente pro si contra exista pentru fiecare propunere.
Eu votez totusi cu 20 Mai si iata de ce:
- Este un eveniment ce s-a petrecut dupa 1 Decembrie 1918, deci dupa infaptuirea Romaniei Mari.
- Alegerile libere si democratice constituie un simbol al trecerii de la comunism la democratie.
- Indiferent de rezultate, s-a inregistrat o prezenta la vot nemaintalnita ulterior in Romania : peste 90% din populatia cu drept de vot a pus stampila!
Fara sa am pretentia ca lista de mai sus ar fi exhaustiva, astept pareri si impresii precum si propuneri (justificate, bineinteles) legate de alternativele la Ziua Nationala a Romaniei.
Pana atunci, ne vedem saptamana viitoare la defilare si la fasolea cu carnati!
joi, 26 noiembrie 2009
miercuri, 25 noiembrie 2009
Ce facem cu colegii mirositori?
M-am mutat recent intr-un birou nou. Toate bune si frumoase – spatiu mai mare, colegi mai dragutzi etc. Am despachetat de zor in prima zi cele enshpe mii de cutii pe care le car de fiecare data dupa mine cand schimb biroul sau locul de munca. Cutii cu prostii de la cana preferata, la pixuri, la mici souveniruri primite de-a lungul timpului. In fine, procesul nu mai reprezinta o noutate pentru mine si nu are nimic spectaculos.
Tocmai ce ma asezasem eu confortabil in noul meu scaun, cand simt un iz puternic de transpiratie. Dar trebuie musai sa reusesc sa surprind duhoarea: imaginati-va o combinatie intre dihor mort si carne uitata 3 luni intr-un frigider scos din priza. Got the picture?
Bun. Ma uit in drepta, ma uit in stanga si gasesc sursa: prin spatele meu tocmai trecuse un coleg masiv care purta cu el “parfumul” a 5 zile (pe putin) fara dus. Sunt pe faza si il pandesc la intoarcere ca sa dibuiesc unde are biroul. Omul vine in 10 minute, trece pe langa mine din nou, eu anticipez iz-ul si imi tin respiratia si se aseaza la 2 birouri in spatele meu in stanga.
Sunt salvata ma gandesc! O sa-l suport de 4, 5 ori pe zi trecand pe langa mine – voi fi atenta si imi voi tine suflarea si am scapat! Yupiii!!!
Vine week-end-ul, luni sunt in concediu si ajung marti la birou. Ca de obicei, la 8 sunt motz la datorie, imi fac cafeaua si bag o presa scurta pe Internet. Vine ora 9. Simt la un moment dat un miros familiar. “Ok”, imi zic, "nu-i bai, n-am fost pe faza ca sa imi strang nasul dar trece in 10 secunde".
Mai sa fie, dar eu stau si iar stau si iar stau si mirosul nu dispare. Doar nu o fi capapat forme mutante si s-a atasat de obiectele din jur?
Ma sucesc pe scaun, ma intorc, si ce mi-e dat sa vad: colegul cu pricina s-a mutat la un birou fix in spatele meu. Ei, ce naiba sa ma fac acum?!
Ca de obicei, tot mama m-a salvat (pe moment): imi pusese dimineata la pachet 2 mandarine. Le-am decojit, am mancat continutul si am stat toata ziua cu nasul in cojile lor – cred ca de un an de zile nu am mai mancat eu 2 fructe in aceiasi zi!!!!
Iar mama, vazand ca nu m-am intors cu mandarinele acasa, mi-a pus bucuroasa si ziua urmatoare inca 2. De-ar stii ea ce bine mi-a facut…
Si acum revenim la intrebarea din titlu: ce sa fac in situatia data?
Sa-i transmit colegului ca s-a inventat apa si sapunul? Sa fac aluzii cu voce tare ca miroase urat in birou? Sa continui sa mananc mandarine?
Idei?
Tocmai ce ma asezasem eu confortabil in noul meu scaun, cand simt un iz puternic de transpiratie. Dar trebuie musai sa reusesc sa surprind duhoarea: imaginati-va o combinatie intre dihor mort si carne uitata 3 luni intr-un frigider scos din priza. Got the picture?
Bun. Ma uit in drepta, ma uit in stanga si gasesc sursa: prin spatele meu tocmai trecuse un coleg masiv care purta cu el “parfumul” a 5 zile (pe putin) fara dus. Sunt pe faza si il pandesc la intoarcere ca sa dibuiesc unde are biroul. Omul vine in 10 minute, trece pe langa mine din nou, eu anticipez iz-ul si imi tin respiratia si se aseaza la 2 birouri in spatele meu in stanga.
Sunt salvata ma gandesc! O sa-l suport de 4, 5 ori pe zi trecand pe langa mine – voi fi atenta si imi voi tine suflarea si am scapat! Yupiii!!!
Vine week-end-ul, luni sunt in concediu si ajung marti la birou. Ca de obicei, la 8 sunt motz la datorie, imi fac cafeaua si bag o presa scurta pe Internet. Vine ora 9. Simt la un moment dat un miros familiar. “Ok”, imi zic, "nu-i bai, n-am fost pe faza ca sa imi strang nasul dar trece in 10 secunde".
Mai sa fie, dar eu stau si iar stau si iar stau si mirosul nu dispare. Doar nu o fi capapat forme mutante si s-a atasat de obiectele din jur?
Ma sucesc pe scaun, ma intorc, si ce mi-e dat sa vad: colegul cu pricina s-a mutat la un birou fix in spatele meu. Ei, ce naiba sa ma fac acum?!
Ca de obicei, tot mama m-a salvat (pe moment): imi pusese dimineata la pachet 2 mandarine. Le-am decojit, am mancat continutul si am stat toata ziua cu nasul in cojile lor – cred ca de un an de zile nu am mai mancat eu 2 fructe in aceiasi zi!!!!
Iar mama, vazand ca nu m-am intors cu mandarinele acasa, mi-a pus bucuroasa si ziua urmatoare inca 2. De-ar stii ea ce bine mi-a facut…
Si acum revenim la intrebarea din titlu: ce sa fac in situatia data?
Sa-i transmit colegului ca s-a inventat apa si sapunul? Sa fac aluzii cu voce tare ca miroase urat in birou? Sa continui sa mananc mandarine?
Idei?
miercuri, 21 octombrie 2009
Nu distrugeti amintirile din copilarie!
De data asta nu voi glumi. Nu voi fi ironica, rautacioasa sau critica. Ci va voi spune doar atat:
Voi, oameni mari, nu il transformati pe Habarnam in Ostap Bender! Nu inlocuiti tuica lui bunicu’ cu rachiu! Nu schimbati drigana in bivol si papara in omleta!
Lasati-i pe cei care inca au puterea sa fie copii sa pastreze cat mai mult in amintire povestile spuse cu glas duios de bunica, leaganul facut de bunicu’ si agatat de sopru si senzatia ca lumea le apartine!
Lasati-i pe cei care inca au puterea sa fie copii sa pastreze cat mai mult in amintire povestile spuse cu glas duios de bunica, leaganul facut de bunicu’ si agatat de sopru si senzatia ca lumea le apartine!
luni, 12 octombrie 2009
Peste la malul Dunarii
Mergi la Dunare. Te cazezi obligatoriu pe faleza, in camera cu vedere la fluviu. Vrei sa mananci un peste “la mama lui acasa”.
Dar, ca de obicei, socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Si haideti sa vedem de ce.
Nu, nu va speriati, nu reiau epopeea Galatiului meu “iubit”, ci continui cu un alt oras, la fel de pitoresc si cu aceleasi premise de esec in planul atractiilor turistice: Tulcea.
Dar sa nu deviem. O luam pe zile, organizat, ca sa nu se creeze confuzie:
Ziua 1: Comand scrumbie. Raspuns prompt: “N-avem scrumbie”.
Ziua 2: Comand scrumbie. “Avem scrumbie” (deja observ un progres). Intreb: “Cu ce ar merge scrumbia?”. Primesc un raspuns neasteptat de serviabil: “Cu ce doriti dumneavoastra!”.
Ziua 3: Variem: saramura de somn. Aici as fi nedreapta daca nu as recunoaste – a fost de mare exceptie: fierbinte, picanta si cu mamaliguta. Insa: saramura 25 lei iar mamaliguta… ei… mamaliguta inca 5 lei! De, vrei zona turistica, pai atunci platesti nene si apa cu malai!
Ziua 4: Tineti-va bine ca o sa va ploua in gura: File de crap prajit cu mamaliga si mujdei. Suna bine, nu? Soseste o farfurie imensa pe care se aflau pierdute o lingura de mamaliguta si 2 bucati de crap prajit (a se intelege ars - cred ca si uleiul de la MacDonalds era mai sanatos ca cel in care mi-a fost prajit mie pestele). Prin urmare, m-am ales cu niste chestii uscate, cu o crusta groasa si tare care mi-au provocat evident dureri de stomac. Bun, dar ce s-a intamplat cu mujdeiul? Mujdeiul s-a prezentat sub forma unei paste albe si dense, gen chimicale la borcan cu iz de usturoi.
Ziua 5 e maine. Slava Domnului, voi manca acasa la mama! Dar, mama, fara peste, te rog!
Sa avem pofta!
Dar, ca de obicei, socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ. Si haideti sa vedem de ce.
Nu, nu va speriati, nu reiau epopeea Galatiului meu “iubit”, ci continui cu un alt oras, la fel de pitoresc si cu aceleasi premise de esec in planul atractiilor turistice: Tulcea.
Dar sa nu deviem. O luam pe zile, organizat, ca sa nu se creeze confuzie:
Ziua 1: Comand scrumbie. Raspuns prompt: “N-avem scrumbie”.
Ziua 2: Comand scrumbie. “Avem scrumbie” (deja observ un progres). Intreb: “Cu ce ar merge scrumbia?”. Primesc un raspuns neasteptat de serviabil: “Cu ce doriti dumneavoastra!”.
Ziua 3: Variem: saramura de somn. Aici as fi nedreapta daca nu as recunoaste – a fost de mare exceptie: fierbinte, picanta si cu mamaliguta. Insa: saramura 25 lei iar mamaliguta… ei… mamaliguta inca 5 lei! De, vrei zona turistica, pai atunci platesti nene si apa cu malai!
Ziua 4: Tineti-va bine ca o sa va ploua in gura: File de crap prajit cu mamaliga si mujdei. Suna bine, nu? Soseste o farfurie imensa pe care se aflau pierdute o lingura de mamaliguta si 2 bucati de crap prajit (a se intelege ars - cred ca si uleiul de la MacDonalds era mai sanatos ca cel in care mi-a fost prajit mie pestele). Prin urmare, m-am ales cu niste chestii uscate, cu o crusta groasa si tare care mi-au provocat evident dureri de stomac. Bun, dar ce s-a intamplat cu mujdeiul? Mujdeiul s-a prezentat sub forma unei paste albe si dense, gen chimicale la borcan cu iz de usturoi.
Ziua 5 e maine. Slava Domnului, voi manca acasa la mama! Dar, mama, fara peste, te rog!
Sa avem pofta!
miercuri, 9 septembrie 2009
La coafor
Fiind destul de mult timp plecata in delegatii, devine dificil sa imi rezolv din treburile personale cand mai dau pe acasa. Prin urmare, ca o femeie moderna ce sunt, ma adaptez. Asa ajung sa cunosc orasele prin care merg si altfel decat sub forma trio-ului munca – restaurant – hotel.
Asa s-a intamplat si la Galati unde m-am hotarat sa ma duc la coafor. O sa-mi spuneti din start ca sunt o curajoasa (n-ati fi primii, mi s-a mai spus), dar totusi curajul meu are la baza niste argumente logice, asa cum ii sade bine oricarui economist.
In primul rand, locul cu pricina mi-a fost recomandat de o prietena din zona. Deci bila alba numarul unu. Apoi, am fost sa imi fac o programare (ca sa fiu sigura) si am fost placut surprinsa de faptul ca salonul, caruia ii zice “La Tuta” (nu, nu Tuta ci Tutza), avea un aer modern, dichisit, cu personal tanar. Bila alba numarul 2. Si in final, aveau timp sa ma primeasca in seara aceea.
Bun, dupa programul de munca, m-am infiintat la aranjat. Haideti totusi sa separam din start notiunile de “coafeza” de cea de “hair-stilista” - barbatii pot sari peste urmatorul paragraf pentru ca oricum nu vor intelege nimic: pentru mine, coafezele sunt doamnele ce au facut scoala de coafura pe vremea impuscatului si care stiu sa tunda in 2 moduri: castron si scurt. “Hair-stilista” a absolvit ceva mai recent, stie diverse tipuri de tunsori (cel putin in teorie) si lucreaza in saloane cu un usor iz modern.
Incepem programul cu spalatul pe par. O treaba foarte faina si relaxanta pentru ca ti se face in mod obligatoriu si masaj la cap. O placere! Ati putea spune ca bilele albe se tot aduna… Dar nu, va inselati! In timp ce mi se presteaza masajul si eu sunt intr-o stare de euforie, hair-stilista rosteste propozitia pe care o aud de peste 15 ani de cand merg la coafor: “Ce par subtire aveti…”, spusa ca o mustrare de parca: 1. e vina mea pentru parul pe care il am; 2. sunt prima clienta cu un astfel de par.
Trec peste moment si mergem la tunsul propriu-zis. Aici intrebarea cea mai temuta: “Cum vreti sa va tundeti?”. Nu stiu daca voua vi s-a intamplat, dar eu in 99% din cazuri habar n-am cum vreau sa ma tund. Stiu ca vreau la final sa arat bine si parul sa fie usor de coafat. Deci dau din umeri si spun: “Cam aceiasi linie, dar mai scurt”.
Incepe fata sa taie si din cand in cand simte nevoia sa ma implice si pe mine in actul creator: Sa tai cam atat? Carare pe dreapta sau pe stanga? Cat de lung bretonul? Uf… raspund neutru, strang din dinti si continuam…
Finalizeaza linia tunsorii si acum parul trebuie uscat. Porneste foehnul si incepe sa-mi dea sfaturi despre cum sa-mi aranjez parul acasa, sfaturi pe care oricum nu le aud din cauza zgomotului infernal al aparatului. Zambesc totusi politicos, aprob din cap si astept sa se termine totul. (In paranteza fie spus, voi mai tineti socoteala bilelor? Ca eu le-am pierdut sirul…).
Ajungem la sfarsit. Ma intreaba daca imi place, spun ca da si urmeaza plata.
Puteti incepe rapid niste pariuri: cam cat credeti ca a costat toata “relaxarea” mea galateana? Fata imi explica politicos: 20 lei tunsul si asta numai pentru ca a taiat doar varfurile (Doamne sfinte, oare cat imi lua daca taia mai mult?!), 10 lei uscatul si 6 lei spalatul. Totalul simplu: 40 lei (bacsisul inclus).
Asa s-a intamplat si la Galati unde m-am hotarat sa ma duc la coafor. O sa-mi spuneti din start ca sunt o curajoasa (n-ati fi primii, mi s-a mai spus), dar totusi curajul meu are la baza niste argumente logice, asa cum ii sade bine oricarui economist.
In primul rand, locul cu pricina mi-a fost recomandat de o prietena din zona. Deci bila alba numarul unu. Apoi, am fost sa imi fac o programare (ca sa fiu sigura) si am fost placut surprinsa de faptul ca salonul, caruia ii zice “La Tuta” (nu, nu Tuta ci Tutza), avea un aer modern, dichisit, cu personal tanar. Bila alba numarul 2. Si in final, aveau timp sa ma primeasca in seara aceea.
Bun, dupa programul de munca, m-am infiintat la aranjat. Haideti totusi sa separam din start notiunile de “coafeza” de cea de “hair-stilista” - barbatii pot sari peste urmatorul paragraf pentru ca oricum nu vor intelege nimic: pentru mine, coafezele sunt doamnele ce au facut scoala de coafura pe vremea impuscatului si care stiu sa tunda in 2 moduri: castron si scurt. “Hair-stilista” a absolvit ceva mai recent, stie diverse tipuri de tunsori (cel putin in teorie) si lucreaza in saloane cu un usor iz modern.
Incepem programul cu spalatul pe par. O treaba foarte faina si relaxanta pentru ca ti se face in mod obligatoriu si masaj la cap. O placere! Ati putea spune ca bilele albe se tot aduna… Dar nu, va inselati! In timp ce mi se presteaza masajul si eu sunt intr-o stare de euforie, hair-stilista rosteste propozitia pe care o aud de peste 15 ani de cand merg la coafor: “Ce par subtire aveti…”, spusa ca o mustrare de parca: 1. e vina mea pentru parul pe care il am; 2. sunt prima clienta cu un astfel de par.
Trec peste moment si mergem la tunsul propriu-zis. Aici intrebarea cea mai temuta: “Cum vreti sa va tundeti?”. Nu stiu daca voua vi s-a intamplat, dar eu in 99% din cazuri habar n-am cum vreau sa ma tund. Stiu ca vreau la final sa arat bine si parul sa fie usor de coafat. Deci dau din umeri si spun: “Cam aceiasi linie, dar mai scurt”.
Incepe fata sa taie si din cand in cand simte nevoia sa ma implice si pe mine in actul creator: Sa tai cam atat? Carare pe dreapta sau pe stanga? Cat de lung bretonul? Uf… raspund neutru, strang din dinti si continuam…
Finalizeaza linia tunsorii si acum parul trebuie uscat. Porneste foehnul si incepe sa-mi dea sfaturi despre cum sa-mi aranjez parul acasa, sfaturi pe care oricum nu le aud din cauza zgomotului infernal al aparatului. Zambesc totusi politicos, aprob din cap si astept sa se termine totul. (In paranteza fie spus, voi mai tineti socoteala bilelor? Ca eu le-am pierdut sirul…).
Ajungem la sfarsit. Ma intreaba daca imi place, spun ca da si urmeaza plata.
Puteti incepe rapid niste pariuri: cam cat credeti ca a costat toata “relaxarea” mea galateana? Fata imi explica politicos: 20 lei tunsul si asta numai pentru ca a taiat doar varfurile (Doamne sfinte, oare cat imi lua daca taia mai mult?!), 10 lei uscatul si 6 lei spalatul. Totalul simplu: 40 lei (bacsisul inclus).
Si sa mai am eu tupeul sa spun ca in Galati nu m-am simtit ca acasa!
marți, 8 septembrie 2009
A new day in paradise
Cum altfel as putea defini “sejurul” meu in preaminunatul Galati?
Oras mohorat, trist, industrial… de fapt, nu cu mult diferit de alte orase din Romania. Si totusi, ce este atat de special de am decis sa-i dedic cateva randuri?
In primul rand, existenta unui hotel care, surprinzator, isi merita stelele (3 la numar). E adevarat ca este cel mai cautat din oras, plin de straini veniti cu “business” (ma intreb totusi, oare ce business exista aici?), unde nu gasesti locuri decat daca iti faci rezervari din timp. Cu vedere la Dunare, el iti distrage atentia de la strazile in constructii, macaralele care descarca marfa in port sau “baietasii” si “fetitele” care se plimba seara pe faleza…
Serviciile… Ca mergi la alimentara sau la restaurant, te intampina invariabil o fata acra, de “Ce naiba ma deranjeaza si asta din statul degeaba?”. Dar, tu zambesti, ii multumesti printre dinti pentru faptul ca-ti face favoarea de a te servi si mergi mai departe. Ca, vorba aia, mai ai doar 3 zile aici si apoi te intorci la Bucurestiul tau, cu nimic deosebit, dar macar familiar.
Mancarea oscileaza intre foarte ieftin si foarte scump. Poti alege sa mananci o pizza cu 12 Ron sau o saramura de somn cu 24 Ron (mamaliguta nu e inclusa – 2 ron extra). Multe restaurante practica “meniul zilei” in care, pentru 15 – 20 Ron, intra o ciorba, un “felul doi” si chiar si un desert. Bine, exista si niste covrigi specifici locului, calzi si buni, ce merg la fix cu un iaurt. Sanatos si cu incadrare in diurna – la fix!
Cladirile: intr-o scurta plimbare prin oras, poti vedea case mari, boeresti, lasate in paragina, dar si cladirile institutiilor de stat care insa au fost restaurate si dau un aer modern orasului.
Ar mai fi shopping-ul, dar pe acesta inca nu l-am incercat. La o privire rapida insa se prefigureaza la orizont niste magazine standard (Kenvelo, Leonardo, Steilman) si ceva “buticuri” locale cu haine aflate in 2 extreme: ba acopera prea putin, ba prea mult, totul undeva intre kitsch si batranesc.
Da, traiesc in Romania…
Oras mohorat, trist, industrial… de fapt, nu cu mult diferit de alte orase din Romania. Si totusi, ce este atat de special de am decis sa-i dedic cateva randuri?
In primul rand, existenta unui hotel care, surprinzator, isi merita stelele (3 la numar). E adevarat ca este cel mai cautat din oras, plin de straini veniti cu “business” (ma intreb totusi, oare ce business exista aici?), unde nu gasesti locuri decat daca iti faci rezervari din timp. Cu vedere la Dunare, el iti distrage atentia de la strazile in constructii, macaralele care descarca marfa in port sau “baietasii” si “fetitele” care se plimba seara pe faleza…
Serviciile… Ca mergi la alimentara sau la restaurant, te intampina invariabil o fata acra, de “Ce naiba ma deranjeaza si asta din statul degeaba?”. Dar, tu zambesti, ii multumesti printre dinti pentru faptul ca-ti face favoarea de a te servi si mergi mai departe. Ca, vorba aia, mai ai doar 3 zile aici si apoi te intorci la Bucurestiul tau, cu nimic deosebit, dar macar familiar.
Mancarea oscileaza intre foarte ieftin si foarte scump. Poti alege sa mananci o pizza cu 12 Ron sau o saramura de somn cu 24 Ron (mamaliguta nu e inclusa – 2 ron extra). Multe restaurante practica “meniul zilei” in care, pentru 15 – 20 Ron, intra o ciorba, un “felul doi” si chiar si un desert. Bine, exista si niste covrigi specifici locului, calzi si buni, ce merg la fix cu un iaurt. Sanatos si cu incadrare in diurna – la fix!
Cladirile: intr-o scurta plimbare prin oras, poti vedea case mari, boeresti, lasate in paragina, dar si cladirile institutiilor de stat care insa au fost restaurate si dau un aer modern orasului.
Ar mai fi shopping-ul, dar pe acesta inca nu l-am incercat. La o privire rapida insa se prefigureaza la orizont niste magazine standard (Kenvelo, Leonardo, Steilman) si ceva “buticuri” locale cu haine aflate in 2 extreme: ba acopera prea putin, ba prea mult, totul undeva intre kitsch si batranesc.
Da, traiesc in Romania…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
