Este ultima carte a lui Radu Anton Roman. Da, cel cu emisiunea culinara de la TV, cel care ne innebunea mintile cu descrierile lui savuroase ale bucatelor traditionale romanesti.
Dar surpriza a fost mare cand l-am descoperit ca si scriitor. Chiar exceptional, dupa cum sustin unii. Absolut inedit, dupa parerea mea.
“Suflet candriu de papugiu” este singura carte a lui pe care am citit-o (nici macar pe cea de bucate nu o deschisesem anterior, din motive evidente).
Pe scurt, plecand de la poze ale Bucurestiului de altadata pe care le-a descoperit probabil in diverse arhive particulare, el recreaza, in cuvinte specifice vremii, atmosfera a ceea ce insemna “Micul Paris”: de la descrierea unor locuri celebre ce defineau Bucurestiul (Cina, Continentalul, Mon Jardin), pana la obiceiurile traditionale romanesti (targul de toamna, colindele, Boboteaza), spectacolele si petrecerile mondene, moda vremii, precum si evocarea unor meserii ce par acum desuete (lampagiu al targului, canalagiu).
Voi reda mai jos un scurt capitol al acestei carti. M-a intrigat pe de-o parte actualitatea situatiei descrise de autor si pe de alta parte ingeniozitatea metodelor punitive aplicate.
Pe dreapta!
In Bucurestii dintre razboaie, soferul care se vara ca mucea prin greve nevolnice ori mergea prea iute cu automobilul prin targ, depasind masura si primejduind vieti, dadea de dracu! N-ajungea ca-l punea la popreala, ca pe un pricinas sadea, ca platea gloabe la primarie si i se puneau in carca stricaciuni pe care nu le facuse: il si ocarau!
Odata arestuit, jandarmul il ducea prin urbe, cu mainile cetluite si baioneta la arma, ca pe un om nelegiut, sa-l vaza toti. Ca sa se stie ca-i o dosada pentru lume, il ponoseau temeinic, atarnandu-i de gat tablita scrisa mare, cu vorba de rusine “sofer”. Ba, la cate o rascruce, catana, jart o palma! Uite asa, de pricinoasa! Bine ca nu-l trageau in teapa, nenorocitul (desi mult nu mai lipsea)!
Dar surpriza a fost mare cand l-am descoperit ca si scriitor. Chiar exceptional, dupa cum sustin unii. Absolut inedit, dupa parerea mea.
“Suflet candriu de papugiu” este singura carte a lui pe care am citit-o (nici macar pe cea de bucate nu o deschisesem anterior, din motive evidente).
Pe scurt, plecand de la poze ale Bucurestiului de altadata pe care le-a descoperit probabil in diverse arhive particulare, el recreaza, in cuvinte specifice vremii, atmosfera a ceea ce insemna “Micul Paris”: de la descrierea unor locuri celebre ce defineau Bucurestiul (Cina, Continentalul, Mon Jardin), pana la obiceiurile traditionale romanesti (targul de toamna, colindele, Boboteaza), spectacolele si petrecerile mondene, moda vremii, precum si evocarea unor meserii ce par acum desuete (lampagiu al targului, canalagiu).
Voi reda mai jos un scurt capitol al acestei carti. M-a intrigat pe de-o parte actualitatea situatiei descrise de autor si pe de alta parte ingeniozitatea metodelor punitive aplicate.
Pe dreapta!
In Bucurestii dintre razboaie, soferul care se vara ca mucea prin greve nevolnice ori mergea prea iute cu automobilul prin targ, depasind masura si primejduind vieti, dadea de dracu! N-ajungea ca-l punea la popreala, ca pe un pricinas sadea, ca platea gloabe la primarie si i se puneau in carca stricaciuni pe care nu le facuse: il si ocarau!
Odata arestuit, jandarmul il ducea prin urbe, cu mainile cetluite si baioneta la arma, ca pe un om nelegiut, sa-l vaza toti. Ca sa se stie ca-i o dosada pentru lume, il ponoseau temeinic, atarnandu-i de gat tablita scrisa mare, cu vorba de rusine “sofer”. Ba, la cate o rascruce, catana, jart o palma! Uite asa, de pricinoasa! Bine ca nu-l trageau in teapa, nenorocitul (desi mult nu mai lipsea)!
